O lume uitată

1. O lume uitată

–         Iuliiii, Iuliiii!!!! Unde o fi fata asta iar?

Femeia uscăţivă bombănea în bucătăria de vară în timp ce noroia vatra. Era săptămâna mare, lumea se pregătea să întâmpine cum se cuvine Paştile, se preocupau de curăţenia trupească şi sufletească, dar nu uitau să-şi înnoiască şi casele. Văruiau pereţii exteriori, dădeau cu var şi în grădină pe trunchiurile pomilor şi pe pietrele puse în curte sub formă de rondouri pentru flori.

Afară soarele strălucea şi-şi trimitea razele spre pământ, iar acestea îşi găseau de joacă în drumul lor, fie într-un ochi de geam, fie într-un petec de apă, găsit într-o ulcică.

O muscă trezită la viaţă de soarele călduţ, se aşezase pe peretele exterior, proaspăt văruit şi zumzăia enervant.

Dealurile din jurul satului, păreau ninse în plină primăvară. Pomii erau toţi în floare iar bărbaţii se bucurau gândindu-se la recolta de prune şi la ţuica pe care o vor face.

Femeile oftau şi-şi promiteau că o bună parte o vor transforma în liptar ( magiun), cu care vor face fie dărele, fie pită sau plăcintă cu liptar poate şi câte o prăjitură, doar aşa vor mai ogoi gurile mereu flămânde ale pruncilor.

Dar acum nu mai gândeau aşa departe, asta pentru că duminică erau Paştile iar apoi, apoi urma încă un hop, pusul cartofilor, săpatul viilor şi apoi tot pe rand câte una din muncile câmpului. Asta pentru cei care aveau pământ şi nu erau nevoiţi să plece să slugărească între străini.

–         Iuliii, Iuliiiii!!! Se auzi din nou strigătul insistent al femeii. Dacă nici acum nu-mi răspunde mă duc şi-o caut, aşa plină de noroi cum sunt şi de cozi o  aduc acasă continuă în gând. Dar norocul fetişcanei, aceasta apăru din grădină şi răspunse mamei, cu o voce domoală.

–         No, de ce strigi aşa?  Eram în grădină, adunam urzici pentru puii de găină. Într-adevăr, fata avea în mână un coş în care culesese urzicile în grabă, ca mama să n-o întrebe unde dispăruse atâta timp. Se puse să taie mărunt urzicile cu un cuţit, uitându-se pe furiş spre uliţă unde un flăcău trecea fluierând, cu pălăria dată pe ceafă.

Păşea fericit prin praful care se înălţa în urma boilor pe care-i mâna cu sârg. Aruncă şi el o privire după gardul de nuiele după care fata tăia urzicile şi un zâmbet îi flutură pe faţă când o văzu. Ochii albaştri, de culoarea toporaşilor pe care purta în pălărie scânteiară iar zâmbetul îi fu întors de către fetişcană.

–         Zâua bună, Erzsi neni, zise flăcăul când o văzu pe mama fetei care tocmai atunci îşi îndreptase şalele, privind curioasă la cel care trecea vesel pe lângă ele.

–         Şi ţie la fel să-ţi fie, îi întoarse ea salutul, iar apoi doar pentru ea, continuă. Mereu e aşa de vesel flăcăul ăsta, zici că toată lumea  e a lui.

–         Iuli, vezi, dă şi la purceii ăia nişte lături că îmi sparg urechile cu guiţatul lor. Şi termină mai repede cu urzicile că mai avem un pic şi ne prinde Paştele şi  avem încă mult de muncă. Nu mai căsca ochii după toţi care trec pe uliţă.

Fata termină de tăiat urzicile, le udă un pic iar apoi turnă un pumn de mălai şi amestecă cu mâna, apoi cu voce piţigăiată chemă puii . Cloşca veni şi ea în goană, cu aripile larg desfăcute,cloncănind şi chemându-şi şi ea de zor puii împrăştiaţi prin curte.

Guiţatul insistent al purceilor o făcu pe fată să împrăştie în grabă, pe jos, mâncarea puilor, şi să se îndrepte cu o oală de lături spre locul unde purceii aproape dărâmau coteţul cu guiţatul lor. După ce le turnă lăturile în valău, se îndreptă spre casă s-o ajute pe maică-sa. Aceasta tocmai terminase cu vatra şi era plină de noroi aşa că Iuli se grăbi să scoată apă din fântână şi să-i toarne mamei apă pe mâini şi pe picioare. Aceasta cu mişcări iuţi, se spălă iar apoi se grăbi să pregătească masa.

Fata rămase în urma ei şi profită de neatenţia mamei, se aşeză pe iarba crudă de lângă fântână ascultând păsările şi brotacii care începuseră să cânte.

Gândul îi zbură spre flăcăul care trecuse pe uliţă. De două săptămâni se întâlnea cu el în secret.

Băiatul ăsta-i era tare drag, dar îi era teamă să-i spună mamei. Ea deja pusese ochii pe un flăcău din sat, ,,numai bun de tine’’, spunea ea.

,,Deja îşi făcuse casa pentru viitoarea familie, pământ avea destul cât să nu fie nevoit nici el nici nevasta să slugărească printe străini. Adevărat, era cam trecut şi moale, dar asta nu era un defect ci o calitate, continuă mama, nevasta va fi cea care va comanda în casă. ’’

Dar Iuli, de două săptămâni visa doar la  flăcăul cu ochi albaştri ca toporaşii. Ce dacă nu avea atâta avere ? Avea în schimb multă voie bună şi putere de muncă. Dacă i-ar fi nevastă ar fi cea mai fericită femeie de pe pământ.

Oftă, se ridică şi porni spre casă. O să vadă ea cum va face…

Până atunci mai e săptămâna asta, vin Paştile, iar apoi…

 2. O lume uitată

Clopotele  se auzeau până departe. Femeile îmbrăcate în hainele lor cele mai bune, de duminică, se grăbeau la biserică.

Erzsi se îmbrăcase şi ea în hainele de sărbătoare, îşi luase cărticica de rugăciuni şi porni cu paşi repezi spre biserică, dar înainte de-a ieşi din curte se opri în faţa unei tufe de lăcrămioare care tocmai înflorise şi împrăştia în jur un miros suav şi rupse trei lăcrămioare pe care le aşeză cochet în cartea de rugăciuni. Le mirosi şi zâmbi unei aminiri doar de ea ştiute, apoi porni din nou grăbită spre ieşirea din curte.

Pe ulicioară se întâlni cu două vecine care mergeau şi ele la biserică, aşa că povestind de una, de alta, ajunseră în curtea bisericii.

Biserica era clădirea cea mai veche din tot satul. Se spunea că o construiseră turcii, alţii însă susţineau că nu turcii o construiseră pentru că nu semăna cu bisericile turceşti.

Oricum ar fi fost erau de acord că era foarte veche şi sigur nu fusese reformată de la început, deoarece avea pereţii pictaţi cu icoane, ceea ce nu se mai văzuse până acum în nici o biserică reformată.

Femeile intrară pioase în biserică şi se îndreptă fiecare spre locul ei. Erzsi avea locul în al doilea rand de băncuţe. După ce-şi spuse rugăciunea se aşeză în bancă, aşteptând să intre preotul. Acesta se ivi îmbrăcat în straiele popeşti, plin de importanţa momentului. Oamenii se ridicară în picioare când intră pe uşă. Salută demn în dreapta şi-n stânga şi apoi cu mâna făcu un semn pentru ca oamenii să se aşeze. În biserică fiecare avea locul lui bine stabilit. Într-o parte erau aşezate femeile, în cealaltă bărbaţii, iar tinerii erau toţi adunaţi ciorchine în pod lângă cel care cânta la vechea orgă. Atunci când preotul vorbea, liniştea domnea peste toţi cei de faţă. Doar cel care cânta la orgă mai striga din când în când nemulţumit ,, Liiiiniiişteee!!!’’ dacă se mai auzeau râsete înfundate din partea celor tineri.

Bătrânii care aţipiseră în timpul predicii, tresăreau dar după câteva momente îi cuprindea acea dulce moţăială, şi cu chiu şi vai reuşeau să-şi păstreze ochii deschişi în timp ce preotul vorbea cu voce molcomă despre răstignirea lui Iisus.

Iuli se furişase şi ea în pod împreună cu ceilalţi tineri de vârsta ei şi stătea cuminte ascultând predica, dar ochii  ei îl căutau pe cel drag ei iar când privirile li se încrucişară se îmbujoră şi surâse.

El îi răspunse la surâs şi asta o făcu fericită. Nu mai asculta de mult predica preotului. Ochii rămaseră pironiţi asupra lui Mihaly şi gândurile îi zburară spre ziua de ieri când el o ceruse de nevastă. Sigur mai aveau de trecut un hop. El trebuia să vină şi cu mama lui, asta pentru că era orfan de tată şi să o ceară de la părinţii ei.

Se hotărâseră ca    Mihaly şi mama sa să treacă a doua zi de Paşti pe la ei. Ea între timp trebuia să vorbească cu ai ei, dar acest gând o îngrozea. Ştia că maică-sa pusese ochii pe unul pe care-l vroia de ginere. Mai trecut feciorul, iar fetele îl porecliseră Cucuc Pisti, asta pentru că era singur. Părinţii îi muriseră, iar el rămăsese singur, fraţi nu mai avea.

,,- N-o să ai o soacră care să-ţi mânce ficaţii.,, o încurajase maică-sa. Dar ei îi intra pe-o ureche şi-i ieşea pe cealaltă. Avea să se mărite cu Mihaly şi gata!

Clopotele o treziră din visare.

Seara se lăsa încet peste sat. Iuli se îmbrăcă în straiele de sărbătoare. Era prima zi de Paşti, tinerii se vorbiseră să se adune la Mihaly acasă să petreacă în voie.

Iuli se privi în oglinda din camera dinspre stradă, acolo unde îşi ţineau cele mai de preţ lucruri. Pe perete stătea atârnat pe lângă oglindă şi o poză cu părinţii ei, atunci când se luaseră. Mama parcă o privea şi de acolo cu un aer serios, de parcă i-ar fi ghicit gândurile.

Intoarse tabloul cu faţa la perete şi din nou se privi în oglindă. Îi plăcea ce vedea. E drept că faţa şi mâinile îi erau arse de soare, doar toată ziua trebăluia pe afară. Şi chiar dacă erau primele zile de primăvară, urmele lăsate de soare de anul trecut încă nu se şterseseră de tot.

Cămaşa sclipitor de albă i se vedea de sub vesta de culoarea vişinei coapte, iar fusta din catifea vişinie stătea înfoiată ca o floare deschisă de căldura soarelui.

În picioare avea cizmuliţele negre pe care le încălţa doar de Paşti şi de Crăciun. În rest, stăteau în ladă, cuminţi.

La gât purta un şirag de mărgele roşii primate în dar de la bunica ei, femeie bătrână acum, care nu mai purta asemenea –nyelcoşaguri, vorba ei.

Bunica încă se considera o femeie bogată, chiar dacă bărbatul ei a fost nevoit să vândă tot, să plătească o datorie la bancă. Înainte de-a da o asemenea nenorocire peste ei, umblau în hinto, tras de două perechi de cai, iar pământuri avuseseră destule pentru a împărţi celor trei copii.

Acum ceea ce salvase din toată bogăţia de altă dată împărţise nepoţilor, trei fete şi doi băieţi.

Iuli se alesese cu cizmele, două perechi de fuste de catifea cea care era pe ea şi o alta care-i plăcea şi mai mult, era de un verde închis la culoare. Mărgelele erau şi alea o parte din dar, tot de la bunica. Cămăşile albe cu dantelă la mâneci şi la gât erau tot aşa, vreo patru primite tot de la bătrână.

Se privise destul, luă o batistă albă în mână, o dădu cu un strop de apă de colonie, se răsuci pe călcâie făcând fusta să se îmfoaie şi mai tare şi ieşi valvârtej din odaie.

Mama o aştepta în bucătărie. Nu putea pleca singură, nu se cădea ca o fată nemăritată să meargă singură la dans, ci musai trebuia însoţită de mamă.

Mama o privi cu un ochi critic, îi mai netezi o şuviţă rebelă iar apoi îşi strigă bărbatul să-l anunţe că ele două au plecat înainte şi nu-l mai aşteaptă dacă se mai ,,moşmondeşte,, mult prin grajd.

–         No, da ce vrei? Să las viţelul ăsta nemâncat?, veni răspunsul bărbatului nemulţumit. Meţi voi îna’nte că ştiţi drumu’  şi dau io de voi, că doară nu meţi la capătu’ lumii. Se  auzi apoi continuarea din grajd.

Cele două porniră spre poartă. Pâlcuri, pâlcuri femei cu fete de măritat, bărbaţi cu pipa în gură, călcând băţoşi şi băieţi gălăgioşi se porniseră spre locul de unde se auzea muzica.

Unii dintre bărbaţi şi feciori se opriseră întâi la cârciumă să pună ţara la cale. Vocile înfierbântate de băutură răzbăteau în noapte.

Din ograda gazdei care hotărâse să plătească muzicanţii şi să-i găzduiască pe cei dornici de dans se auzea vioara bătrânului Pal şi brogo-ul – contrabasul- lui Gyuri bacsi.

Chicotele fetelor deja se auzeau şi ele. Băieţii după ce-şi făcuseră curaj cu un pahar de palincă, acum dansau cu foc învârtind fetişcanele când pe-o mână când pe alta.

Iuli şi mama ei intrară în bătătură şi priviră nehotărâte în jur. Fata îşi văzu prietenele stând înt-un grup şi privind cu jind la perechile care dansau. Şopti ceva la urechea mamei, iar apoi se porni spre ele. Femeia îşi căută un loc pe-o laviţă, pusă dinadins pentru a avea femeile măritate unde să se aşeze şi să-şi poate urmări din priviri odrasele.  Se aşezase pe un colţ de laviţă…

Seara de Paşti, călduţă, scosese aproape tot satul afară. Cei mai mulţi tineri veniseră la dans, aici era locul unde se puteau întâlni cu cei de vârsta lor, puteau dansa o seară întreagă, fără a fi certaţi de bătrâni că-şi pierd nopţile. Era una din acele nopţi care era doar a lor, fără a se gândi că mâine va fi o nouă zi de muncă.

Ziua care urma era tot a lor, aşa că erau hotărâţi ca noaptea să n-o lase să treacă dormind.

Eszti, mama Iuliei, se lăsă cuprinsă şi ea pentru câteva clipe de vraja nopţii de primăvară. Îşi înălţă ochii spre cer şi privi încântată bolta nesfârşită, împodobită de mii de luminiţe sclipitoare. Luna privea curioasă şi ea, adunarea veselă, stând nemişcată după coroana înflorită a cireşului din grădina gazdei. Femeia simţi că cineva se aşeză lângă ea. Întoarse privirea spre musafirul nepoftit în visarea ei. Chipul i se îndulci atunci când dădu cu ochii de Cucuc Pisti, pretendentul ales de ea, pentru fata ei.

–         Sara bună, Eszti neni,salută flăcăul tomnatic. Văd că aţi ajuns la la dans, da’ unde aţi lăsat-o pe Iuli?

–         Sara bună, Pisti, îi răspunse femeia blând. Aci-i şi ea, s-a dus să-şi salute prietenele… Nu te-ai întâlnit cu ea?

–         Nu am zărit-o, continuă flăcăul, dar oricum…mă bucur că v-am întâlnit, de fapt chiar doream să vă vorbesc. Mâine aş dori să trec cu taica, să o cer pe Iuli să-mi fie nevastă.

Femeia zâmbi încântată. Îşi dorea pentru fiica ei un asemenea bărbat, aşa că răspunse repede.

–         Sigur că vă vom primi cu plăcere, băiete. Vă aşteptăm cu drag să treceţi mâine după masă pe la noi, să punem la cale tot.

–         Mulţumesc, spuse flăcăul…Mă duc s-o caut pe Iuli s-o dansez, spuse el, apoi se ridică de pe laviţă şi dispăru în mulţimea veselă.

,,Uite cum se aranjează toate…’’ îşi spuse Eszti încântată, căutându-şi cu privirea, fata. ,,Trebuie să-i dau şi ei vestea cea bună…’’

Iuli nu era de văzut, dar mama se gândi că sigur dăduse Pisti de ea, aşa că nu-şi făcu prea multe griji.

Seara trecu repede… aşa cum trece mereu atunci când buna dispoziţie domneşte în preajmă. Eszti deja îşi făcea planuri pentru nunta care va urma, aşa că atunci când se întorcea cu Mihaly spre casă, îi povesti încântată de vestea cea bună.

–         Hmm, hmmm… îşi drese bărbatul vocea, dând din cap, neâncrezător. Da’ cu fata ai vorbit?

–         Ce să vorbesc cu ea? întrebă mama, nedumerită. Fata asta mereu e cu capul în nori, crezi tu că ştie ea ce vrea? Mai bine ştim noi ca ea, ce e bine şi ce  nu , continuă femeia. N-ai văzut că ea visează la altceva?

–         Tocmai de aceea…răspunse bărbatul, cu îndoială în glas.

–         Lasă bărbate, că ştim noi mai bine, ce-i trebuie. Doar nu vrei să tragă toată viaţa ei ca boul în jug. Mâine va fi o zi norocoasă, aşa că să nu te prind că-i dai apă la moară, rosti femeia cu mânie în glas.

***

A doua zi de Paşti era ziua în care tot satul colinda mai ceva ca de Crăciun. Mă rog, un fel de-a spune ,,colinda,,.

Bărbaţii, de la mic la mare umblau din casă în casă să ,,lociolească,, fetele. Adică să le stropească cu parfum. În schimb primeau ouă roşii ,pe care apoi mai târziu le încercau la ,,cutymălit,,.

Dimineaţa porneau copilandrii la stropit, apoi mai târziu porneau flăcăii şi bărbaţii.

O zi de sărbătoare ca asta era aşteptat de tot satul. Fetele numărau flăcăii care le treceau pragul şi fiecare se mândrea cu numărul lor.

Băietanii se bucurau de oule roşii primate, iar bătrânii într-o asemenea zi apucau să pună ţara la cale.

Iuli se trezise şi ea cu noaptea în cap pentru a aranja totul aşa cum scrie la cale.

Îşi pieptănă părul lung şi-l împleti în două cozi.

Fugi apoi la fântână să-şi spele faţa şi privi spre cer. Se anunţa o zi frumoasă cu un soare strălucitor, aşa că numărul celor care vor veni la lociolit va fi şi el mare.

În drum spre bucătărie, Iuli culese un pumn de  frunze pentru a le aşeza în coşuleţul în care va pune ouăle înroşite cu foi de ceapă roşie şi bucăţi de sfeclă roşie.

Se grăbi să le aranjeze frumos în coş, coşul îl puse pe masă lângă cozonac şi canceul cu vin.

,,Gata, pot veni flăcăii,, îşi spuse fata privind cu un ochi critic masa pe care aşezase bunătăţile.

Se grăbi apoi să scoată cloşca cu pui afară şi să le pună de mâncare. Cloşca îşi chema puii la masă. Fata porni apoi spre locul de unde guiţau purceii flămânzi.

Le turnă şi lor lăturile în valău. Acum liniştea se lăsă peste mica gospodărie.

Din nuc se auzeau trilurile unei păsări.

Iuli ascultă o clipă şi-i zâmbi în gând păsării. De sub straşina de la grajd auzi ciripitul rândunelelor. Anul trecut îşi făcuseră cuib acolo. Crescuseră un rand de pui, apoi toamna îşi luaseră cu toţii zborul. Iuli avusese de furcă cu motanul Gyuri, un motan negru ca smoala şi ochii verzi ca iarba câmpului. Mereu stătea de pază cu ochii aţintiţi spre cuib, sperând că odată şi odată o să-i cadă un pui între gheare.

Fata îl alungase de de lângă cuib, dar acesta se întorcea de fiecare dată la pândă.

Acum se aşezase din nou de strajă şi mieuna pofticios spre cuib.

–         Fugi de aici Gyuri! se răţoi fata la el.Nu-ţi ajung şoarecii din pod?

Gyuri făcu doi paşi în spate, până văzu că trece fata pe lângă el, apoi se aşeză din nou la pândă.

Cocoşul terminase de cântat de dimineaţă şi acum îşi căuta în ogradă un loc unde să se aşeze liniştit la soare. Dar locul jinduit era chiar cel unde se aşezase Gyuri, aşa că porni cu aripile întinse şi ciocul deschis să-şi câştige locul.

Gyuri îşi zbârli coada, îşi scoase ghearele şi începu să scuipe pisiceşte spre cocoş, dar în faţa ciocului cocoşesc se grăbi să se retragă în corcoduşul înflorit.

Zarva făcută de cei doi luptători o făcură pe Iuli să iasă cu mătura în mână să curme bătălia. Dar norocul războinicilor că terminaseră bătălia înainte de a-şi face apariţia purtătoarea de pace, altfel sigur ar fi aflat amândoi cât de dureros de dulce e pacea…impusă.

1.

E linişte! Doar zumzetul insectelor şi trilurile vreunei păsări mai sparg din când în când tăcerea. Miroase a narcise şi liliac. Mă uit la piatra pe care scrie mare şi citeţ ,,Aici odihneşte Kadar Ecaterina…,, Zâmbesc. Toată lumea din sat o ştia de Kati cu toate că în certificatul de naştere era Maria. Până şi cel care i-a cioplit numele, a greşit. Închid ochii şi parcă o aud povestind cu glas domol.
,, Aveam vreo şase ani. Eram cu alţi copii în capătul satului. Ne jucam, iar cei un pic mai mărişori decât noi, aveau grijă de o turmă de capre. Era printre ele şi un ţap mai nărăvaş, căruia îi plăcea să ia în coarne pe cine se nimerea. E adevărat că şi copiii erau puşi pe şotii şi-l întărâtau, iar animalu-i animal, fugea când după unul când după altul.
I-am ieşit din întâmplare în cale. Mare lucru nu mai ţin minte. Doar după cum mi s-a povestit mai apoi. Ţapul m-a luat în coarne şi am picat într-o groapă de unde duceau sătenii pământ argilos pentru vaioagă. Copiii m-au văzut în fundul gropii, nemişcată şi plină de sânge. Speriaţi au fugit la prima casă din capătul satului. Acolo stătea nană Florica. Auzind ce s-a întâmlpat, a venit într-un suflet, să mă scoată din groapă. M-a luat în braţe şi-a fugit cu mine la popă. Pe vremea aceea nu era doctor în sat, iar oamenii când aveau o problemă încercau s-o rezolve fie la popă, fie la dascăl. Sigur că acum era un bai pe care domnul părinte o putea rezolva. Aşa a şi fost. Când nană Florica a ajuns cu mine la casa popii, preoteasa tocmai ieşea pe poarta casei. Când m-a văzut plină de sânge a început să ţipe. Părintele a ieşit valvârtej din casă, neştiind ce s-a întâmplat. N-a mai stat prea mult pe gânduri şi a fugit cu mine în biserică cu nană Florica pe urmele lui. Am fost rebotezată cu numele de Ecaterina iar naşa mea cea de-a doua a fost Florica. Se făcea des acest lucru pe vremea mea, când un copil era bolnav era dus la popă şi-l rebotezau, ca să înşele moartea. Aşa şi cu mine. De aceea mă ştie lumea de Kati, în sat.,,
Îmi aduc aminte cum o mai necăjeam apoi cu întrebări de genul. ,, Şi acum ce religie ai, bunico? Eşti reformată sau ortodoxă, unguroaică sau româncă?,, Răspunsul ei era mereu acelaşi. ,,Să ştiţi voi de la mine că în lumea asta există doar oameni buni sau oameni răi, cât despre religie toţi ne rugăm lui Dumnezeu, doar popii nu s-au înţeles.,,
Nu era o femeie bisericoasă bunica mea. Nu prea mergea la biserică, dar de la ea am învăţat primele rugăciuni atât în ungureşte cât şi în româneşte…
Ciripitul unei vrăbii mă trezeşte din visare. Mă uit în jur, buimacă.
Se aude duduitul unui tractor, iar de mai încolo cineva mă salută. Îi răspund, iar apoi mă ridic de pe băncuţă şi mă pregătesc să plec.
Dumnezeu să te odihnească în pace! Pe orice nume te vor striga îngerii la judecata de apoi un lucru e sigur, nu are de ce să-ţi fie frică, suflet bun.

2. Gâlceava

Azi mi-a venit băiatul acasă supărat:
– Să nu mă cerţi dacă o să-l bat pe Vlad! ( un coleg de clasă; mereu îşi dispută cu Vlad supremaţia).
– Ce mai aveţi de împărţit? l-am întrebat.
– Nimic, dar mi-a aruncat ghiozdanul şi toate cărţile şi caietele s-au împrăştiat, mi-a răspuns fiul supărat.
Ce să-i spun? Să-l lase în pace? Atunci mâine se repetă povestea. Să-l bată? În nici un caz! Şi atunci?
Am zâmbit, aducându-mi aminte cum îmi povestea bunica.
,,- Cu trei băieţi se întâmplă să vină câte unu acasă, bătut de alţii, sau te trezeşti cu câte o mamă furioasă în faţa porţii , îmi spunea ea.
– Şi ce făceai atunci?
– Ce să fac? mi-a răspuns zâmbind cu tâlc. Nu le dădeam niciodată dreptate alor mei. Dacă veneau bătuţi şi plângând acasă, le spuneam ,, Bine aţi păţit, de ce vă bateţi cu cei mai puternici ca voi?,, iar dacă băteau pe altul mai pricăjit ca ei îi făceam cu ou şi cu oţet, şi le spuneam să le fie ruşine că se leagă de copiii mai slabi ca ei, aşa că, i-am cam dezvăţat să-şi facă dreptate cu pumnul, şi să-şi rezolve problemele cu cap. Asta le-a fost şi lor de folos, dar şi mie căci nu eram învrăjbită cu nimeni în sat din cauza copiilor. Ştii cum e cu copiii acum se ceartă imediat se împacă şi tu rămâi certat cu părinţii copilului dacă te bagi în certurile lor. Aşa a păţit mătuşa mea cu mama. Casele lor erau una lângă alta. Aveam o verişoară de vârsta mea cu care mă jucam tot timpul. Nu mai ţin minte de ce ne-am luat la bătaie, dar m-am trezit cu nasul plin de sânge. Ţipând m-am dus la mama să-i arăt nenorocirea. Când m-a văzut plină de sânge, m-a spălat şi s-a dus val-vârtej la cumnată-sa. S-au certat la cuţite şi nu şi-au vorbit aproape un an. Nici pe noi nu ne-au mai lăsat să ne jucăm împreună, dar noi de a doua zi ne dădeam pe sub gardul de nuiele păpuşile din zdrenţe una celeilalte. Aşa e cu copiii, mi-a repetat ea zâmbind.,,
– Mami, ce-ai rămas aşa pe gânduri? Mai bine spune-mi dacă te superi dacă afli că l-am bătut pe Vlad.
– Da, sigur că mă supăr, i-am răspuns eu. Vlad e mai slab ca tine şi crezi că voi fi mândră să aflu că te legi de cei mai pricăjiţi ca tine?
……………………………………………………………………………………………
– Ei, cum a fost azi la şcoală?
– Bine… Îl văd cum îi înfloreşte un zâmbet. Ştii ce i-am făcut azi lui Vlad?
– Ce, îl întreb speriată. Sper că nu l-ai bătut.
– Nu, atunci când a venit la banca mea în fugă şi mi-a dat jos cu penarul, l-am prins de mâini şi i-am spus ,, Vlad, nu vreau să te bat că mi-e milă de tine. Aşa că nu te mai atinge de lucrurile mele.,, Ştiu că de acum o să mă lase în pace şi n-o să-mi trântească lucrurile pe jos a încheiat el mândru.
Mă uit la băiatul meu care a încercat să rezolve un conflict fără a folosi pumnul, şi-i mulţumesc în gând bunicii.

3.

Floriile

De Floriile ortodoxe am renunţat să-i mai târăsc pe copii după mine, în sat. Am încercat să-i duc de Floriile catolice să culegem flori de primăvară, dar fără nici un succes. Aşa că m-am dus cu sora mea, noi bătrânele, după flori. Acum am renunţat, cu toate că nu-i înţeleg. Probabil tot noi adulţii suntem vinovaţi de nepăsarea lor. Înţeleg că mersul la biserică poate fi o corvoadă pentru ei. Mersul la biserică e pentru cei bătrâni. Se pare ca cei tineri au uitat şi de natură. Azi e o zi frumoasă, numai bună de mers la cules de flori şi totuşi…

Bine, am să mă duc în parc să mai stau la soare. Râsetul vesel, mirosul ierbii crude, razele soarelui mă duc cu gândul la sat, de Florii.
După război, oamenii necăjiţi se luptau cu viaţa în fiecare zi, dar copilul tot copil. Ce-i păsa lui că mama se gândeşte de fiecare dată ce să mai pună pe masă, să aline foamea celor mici? Pentru el, Floriile era motiv de sărbătoare. Se strângeau mai mulţi şi la fel ca o ceată de vrăbii gureşe, zburau spre pădure.
Mama mea, care era de vreo cinci anişori, sigur că se ţinea scai de surorile mai mari, vroia şi ea să aducă călugări şi ochiul boului, să simtă şi ea primăvara. Fetele mai mărişoare considerând-o prea mică nu vroiau s-o ducă nici în ruptul capului, dar scapă de scai dacă poţi! Cu mârâituri din partea celor mari şi plânsete din partea mezinei, s-au pornit spre pădure. Nu era pădurea prea departe de sat aşa că în râsete şi veselie au ajuns.
Era soare, era totul verde, verde crud iar pe jos, flori albastre cât vezi cu ochii şi flori cu petale albe şi frunze la fel ca şi a ghioceilor, iar daca ispita te punea să le miroşi, ajungeai să te murdăreşti de pulberea neagră de pe stamine. Pe la noi acestor flori li se spune călugări.
Au cules fiecare câte un buchet mare, iar apoi s-au aşezat pe o buturugă să se odihnească niţel. Stăteau şi tăifăsuiau mai molcom acum, căci obosiseră de atâtea ţipete, cântece şi voie bună. Din pădure s-au auzit nişte crengi trosnind şi doi ochi fioroşi, un bot ascuţit cu o limbă scoasă de-un cot s-a ivit dintr-un tufiş. Fetele au amuţit o clipă, iar apoi în ţipete ascuţite au luat-o la goană spre sat. Surorile mai mari o târau după ele şi pe sora mai mică, iar când au ajuns la un pârâu ele l-au sărit dar cea mică, a picat în pârâul mocirlos. Au scos-o cu chiu şi vai. Paltonul cel nou era distrus. Nu puteau s-o ducă aşa în faţa mamei lor, aşa că s-au oprit la o vecină la fântână şi i-au turnat o găleată de apă pe ea să-i mai cureţe hăinuţa.
Sigur ar fi continuat această operaţiune de curăţare, dacă vecina n-ar fi observat şi nu ar fi dus acasă puiul zgribulit.
Vă puteţi imagina ce fericită a fost bunica mea când şi-a văzut odorul intrând în casă ! Degeaba i-au povestit fetele mai mari că s-au întâlnit cu un lup în pădure şi s-au speriat că tot n-au scăpat de o ,,bătaie ruptă din rai,,. Mezina s-a ales cu o răceală zdravănă şi cu o poveste care le-a spus-o copiilor ei iar acum le povesteşte nepoţilor isprava, atunci când pregăteşte mâncarea specifică remetenilor de Florii, coriga, aşa se numeşte. Doar la noi în sat se face aşa ceva şi doar cei născuţi si crescuţi la noi o consideră o mâncare delicioasă. Dar despre asta, altădată.